 |
| Etnogeneza românilor |
Pe teritoriul Olteniei locuiau, înainte de cucerirea romană, mai multe
triburi geto-dace: pelii (Pelendava), sucii (Sucidava), burii (Buridava), la
cazanele Dunării era un alt trib şi este posibil să fi fost şi alte triburi sau
reprezentanţi ai altor triburi în regiune. De asemenea au existat mai multe
aşezări celtice. În secolul I î.Hr. acest teritoriu a aparţinut Regatului Dac
condus de Burebista, apoi, la sfârşitul sec. 1. e.n. regatului condus de Decebal.
Din 101 până în 271 a fost sub stăpânire romană. Din anul 119 până în 158
regiunea este inclusă provinciei Dacia Inferior, după această dată şi până la
Retragerea Aureliană din 271, teritoriul Olteniei a făcut parte din provincia
Dacia Malvensis.
Dacia de la sud de Carpaţi era o regiune în care se putea pătrunde pe uscat
doar prin trei trecători: prin Culoarul Timiş-Cerna, străjuit de castrul roman
de la Ad Mehadium (Mehadia), prin valea Jiului (prin pasul Lainici), străjuit de
castrul de la Ad Mutriam şi prin valea Oltului (prin pasul Turnu Roşu), străjuit
de castrul de la Arutella. Defileul Lotrului devenind accesibil abia în secolul
al-XX-lea. Spre est era doar un drum de munte terasat de legionarii romani,
străjuit de coline împădurite, care pleca dintre localităţile de azi Curtea de
Argeş şi Piteşti, bifurcând-se, în afara provinciei, spre Câmpulung şi spre
sudul Munteniei. Această relativă izolare de restul lumii a oferit locuitorilor
o anumită protecţie naturală în faţa năvălirilor; nordul Olteniei, neaflându-se
în calea migratorilor, cum s-a întâmplat cu zonele joase din sudul regiunii.
Explicabile sînt şi numeroasele ruine daco-romane păstrate într-o stare mult
mai bună în Oltenia decât în Transilvania, ruinele castrelor de la Drobeta, dar
în special cele de la Sucidava şi Pelendava sînt într-o stare mult mai bună
decât cele de peste munţi. Ele par mai degrabă să fi fost lăsate în paragină şi
folosite ca materie primă pentru construcţiile din jur (cazul Pelendavei, unde o
parte a zidurilor a constituit sursa de piatră şi cărămidă pentru construirea
bisericii, cum apare scris chiar în pisania mânăstirii Coşuna, construită chiar
lângă castru).
În afara lor, s-au păstrat alte numeroase situri daco-romane : Romula,
Rusidava, Buridava, Castra Nova, Ad Mehadium, Ad Mutriam, Arutela, Drobeta ş.a.
De remarcat faptul că Oltenia a continuat să fie în legătură directă cu Imperiul
şi după Retragerea aureliană împăratul Constantin cel Mare construieşte un pod
peste Dunare la Corabia, unde se vede şi azi pilonul capului de pod de pe malul
românesc, situaţie similară cu cea a podului de la Drobeta. Drobeta, dintr-un
punct strategic iniţial, devenise primul centru urban din Oltenia romană şi al
treilea din Dacia, după Sarmizegetusa si Apulum. În timpul lui Hadrian (117-138)
oraşul a fost declarat municipium (121), când populaţia atinsese 14.000 de
locuitori, iar în timpul lui Septimiu Sever (193-211) a fost ridicat la rangul
de colonia (193) ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii
Romei. O colonia era un oraş prosper, cu temple, basilici, un teatru, un forum,
un port, bresle de mesteşugari. Împăraţii romani, chiar şi în timpul scindării
imperiului au continuat să refacă şi să întreţină cetăţile de la Dunăre. Ultimul
împărat care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Iustinian I (527-565),
a adăugat şi el un turn Drobetei.
Descoperirile arheologice au evidenţiat că, din punct de vedere al
circulaţiei monetare, Oltenia are o situaţie perfect similară diocezei Daciilor
sud-dunărene, în special începând cu al doilea deceniu al secolului al VI-lea,
fiind deci integrată lumii romane, datorită în cea mai mare măsură, prezenţei
unei foarte numerose populaţii de origine latină. Din studiul istoriei
legiunilor romane, se poate observa ca veteranii legiunii a V-a Macedonica şi
legiunii a XIII-a Gemina sînt lăsaţi la vatră şi primesc ca plată a serviciilor
militare, loturi agricole în Dacia Malvensis, Caracalla împroprietăreşte chiar
şi legionarii altor legiuni romane. Se datorează şi garnizoanelor militare,
emisiunile din capitală sunt aici mult mai frecvente decât în provincii. Din
contră, Muntenia de la apus de Limes Transalutanus este un teritoriu locuit de
barbari, în care pătrunderea de monedă are mai mult caracter accidental, iar
evoluţiile sunt necorelate tendinţelor din Imperiu sau din Oltenia.
Această diferenţă poate fi ilustrată şi pe ceramică.În Oltenia (unde formele
de tradiţie romană reprezintă peste 90% din ceramică), în mare măsură este încă
nematură în Muntenia la Soldat Ghivan (pentru care doar circa două cincimi din
forme au această origine) şi este doar iniţiată la Străuleşti (unde formele de
sorginte carpică sunt cele mai caracterizante).
Numismatica concluzionează mult mai apăsat apartenenţa la Imperiul târziu;
studiul ceramistic a subliniat mai mult recursul la forme rezolute, dar
caracterul roman al Olteniei rezultă din ambele serii de studiu. Vârful
descoperirilor de monedă de aur, în Oltenia, datează din deceniul 527-537, ceea
ce reflectă efortul de consolidare a limes-ului roman (limita estică a Daciei
Malvensis pe aliniamentul localităţilor de azi Turnu
Măgurele-Roşiori-Piteşti-Curtea de Argeş). Acest context favorabil (inclusiv
prin fluiditate monetară) este cel pentru care ar trebui să presupunem vârful
activităţilor economice, inclusiv al activităţior meşteşugăreşti, deci inclusiv
al producţiei ceramice de atelier. Oscilaţii semnificative în jos, pentru
circulaţia monetară din Oltenia, sunt evidenţiate în legătură cu invaziile, alte
evenimente militare, mai puţin cunscute din izvoare, par să se fi produs în
589/590, 593/594 şi 597/598. Evidenţa numismatică în spaţiul Olteniei
iluminează, indirect, situaţia strategică a Munteniei, care a fost teritoriu de
pasaj a migratorilor.
Un alt indiciu al latinizarii avansate, îl constituie diferenţele de
înfăţişare ale oltenilor, mai bruneţi, cu debit verbal mult mai alert şi
gesticulări frecvente, colerici, expansivi, caracteristici moştenite direct de
la colonizarea masivă cu legionari a unui teritoriu în care populaţia geto-dacă
a fost redusă din diferite motive (războaiele daco-romane, luarea în sclavie a
multor barbaţi daci, migrarea unei părţi a băştinaşilor spre dacii liberi. De
fapt, primii coloni au fost aşezaţi în Oltenia de către Traian chiar înainte de
construirea podului de la Drobeta, erau cohorte auxiliare din Hispania,
legionarii au primit pământuri în jurul Drobetei, constituind o enclavă, un cap
de pod menit să înlesnească construirea în deplină securitate a podului de peste
Dunare.
Acest ansamblu al descoperirilor masive de monedă romană, unelte agricole,
fibule si ustensile de tot felul, arme, castre, sugerează că în regiune,
romanizarea a fost extrem de accentuată.
Un alt indiciu, este utilizarea frecventă a perfectului simplu în vorbirea
populară, perfectul simplu fiind un timp al verbului specific doar limbilor de
origine latină.
 |
| Peninsula Balcanică în sec. XIII |
În secolele IV-XII sudul Olteniei a fost un important culoar de trecere a
diveselor popoare migratoare.. Vestigii slave au fost descoperite la Ostrovu
Mare, Pleniţa, Vârtop, Coşovenii de Jos, Nedeia, Orlea, Sucidava, dar şi la
Râureni în nord-est. Aceştia au emigrat la sud de Dunăre sau au fost asimilaţi
de populaţia romanică majoritară, dar au lăsat numeroase toponimii de origine
salvonă: râul
Bistriţa (în nord-estul Olteniei),
Craiova, Hinova,
Bistreţ, Bucovăţ, Dumbrava etc.
În secolul XIII apar cnezatele lui Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş care,
odată unficate sub Litovoi, apar ca destul de puternice pentru a respinge
atacurile maghiare dinspre munţi, care ocupaseră Transilvania şi a celor tătare
dinspre est, care reuşiseră să ocupe în perioada lui Litovoi, toată zona de
câmpie din Muntenia şi toată Moldova.
În secolul XIII Turnu-Severin a fost stăpânit de Regatul Ungariei. Zona
înconjurătoate (Banatul de Severin) a fost până în secolul XVI disputată cu
Ungaria.
Între secolele XIII-XVI este menţionată în Râmnicu Vâlcea o populaţie
săsească.
În epoca medievală, teritoriul Olteniei este parte integrantă din Ţara
Românească, unii membrii ai familiei olteneşti a Craioveştilor ocupând tronul
începând cu secolul al XVI-lea. Oltenia avea o notă distinctă în raportul
puterii, prin Marea Bănie de Craiova. Regiunea era administrată de un ban, motiv
pentru care este cunoscută şi sub denumirea de
Banatul Craiovei. Craiova
era capitala unei regiuni care beneficia de o autonomie relativă, dar care era
parte integrantă din Ţara Românească. Mulţi bani ai Craiovei sau familii
importante din urbe, devenind domnitori în virtutea poziţiei pe care o ocupau în
aparatul administrativ al Craiovei (dar şi datorită bunelor relaţii cu otomanii
în cazul Craioveştilor), cel mai bun exemplu este cazul familiei Bibescu care a
dat pe ultimii doi domnitori din Ţara Românească, Gheorghe Bibescu şi Barbu
Ştirbei.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, pe teritoriul Olteniei fiinţau judeţe precum
Jaleş (în apusul Gorjului de azi), Motru (în răsăritul Mehedinţiului actual), de
Baltă (în vestul actualului judeţ Dolj şi sudul actualului judeţ Mehedinţi) şi
probabil Jiu (în zona Tg. Jiu).
 |
| Imperiul Habsburgic în secolul XVIII |
În urma tratatului de la Passarovitz din 1718 Oltenia intră sub stăpânirea
habsburgică, aceştia numind-o "Kleine Walachei" (adică "Valahia Mică", faţă de
Muntenia care era "Valahia Mare"). Astfel, graniţa vestică a Ţării Româneşti
devine pentru scurt timp râul Olt. Situaţia era agravată şi pe fondul
transformării teritoriilor româneşti în teatru de război între habsburgi, ruşi
şi turci. Datorită tentativei Habsburgilor de a instaura în Oltenia o
administraţie proprie, sprijinită militar şi transformarea ei într-o provincie
imperială, lucru pe care nici turcii nu-l reuşiseră pe parcursul mai multor sute
de ani, se dezvoltă o puternică mişcare de revoltă, care a cuprins toate
segmentele societăţii, de la ţărani şi micii meseriaşi, până la comercianţi,
mica şi marea boierime. Nemulţumirea populaţiei era provocată de caracterul
militar al exploatării, precum şi de colectarea veniturilor provinciilor în
visteria curţii imperiale. Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote
nemaintâlnite în Europa, habsburgii întâmpinând mari dificultăţi în tentativa de
a prelua puterea de facto în provincie. Totuşi, acestă perioadă a adus şi
anumite beneficii regiunii.
[7]
Astfel, au fost realizate primele hărţi topografice ale Olteniei. De asemenea,
prin efectuarea unor intervenţii pirotehnice s-a construit drumul
Călimăneşti-Cozia pentru a lega noua provincie de restul imperiului. Astfel,
drumul alternativ care lega Depresiunea Lotrului de Muntenia şi care trecea de
obicei prin localităţile Sălătrucu şi Perişani, îşi pierde însemnătatea. După
1718 acestea rămânân însă în posesia Munteniei, deoarece se aflau la est de râul
Olt. În urma tratatului de la Belgrad din 1739, Oltenia este realipită la Ţara
Românească. Craiova devine între 1735 şi 1770 capitala unei regiuni cufundate în
anarhie, fără o apartenenţă statală reală, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau
legea. Pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Oltenia devine sălaşul unor
celebri haiduci şi panduri din Oltenia.
 |
| Tudor
Vladimirescu |
În 1821, Oltenia este locul de plecare al primei revoluţii moderne, revoluţie
care avea să însemne pentru ţările române, trecerea de la perioada medievală la
epoca modernă. Deşi revoluţia lui Tudor Vladimirescu reuşeşte doar să
restabilească domniile pamântene, ea constituie un moment de cotitură în istoria
noastră. Tot Oltenia a fost sălaşul în care care s-a dezvoltat revoluţia
paşoptistă, Craiova fiind prima capitală a revoluţiei pe care o pregăteau
oamenii "Fraţiei": Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru,
Costache Romanescu, Cristian Tell înainte de a duce revoluţia la Bucureşti.
Oltenia a fost un foarte puternic centru unionist.
Chiar şi după Unirea Principatelor, Oltenia continuă să fie regiunea cea mai
fierbinte, în perioada războiului de independenţă, căci Oltenia devine, din nou,
regiunea cel mai puternic implicată în război, trecerea Dunării de către armata
română are loc la Corabia, iar teatrul principal de desfăşurare al ostilităţilor
(Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin) era plasat în vecinătatea Olteniei, pe malul
drept al Dunarii. Populaţia a sprijinit material în modul cel mai direct
războiul, în special familiile celor plecaţi la război, trecând efectiv Dunărea
cu care de provizii pentru armata română care nu strălucea deloc la acest
capitol, fapt foarte rar întâlnit în istoria războaielor moderne.
Deşi începută în Moldova, răscoala de la 1907 atinge cote paroxistice în
Oltenia, trupele de jandarmi şi militari nu sunt suficiente, doar folosirea, în
premieră, a artileriei şi bombardarea unor sate (în special, Băileşti şi satele
din jurul Slatinei) reuşesc să stopeze răsculaţii.
În Primul Război Mondial, au loc lupte crâncene în marginea localităţilor
importante din Oltenia, când armata română se retrăgea spre Moldova. Lupte la
care populaţia civilă nu a ezitat nici un moment sa intervină, la Podul Jiu (lângă
Târgu Jiu), la Robăneşti (langa Craiova), în pădurile Strehareţului (Slatina) şi
pe valea Oltului (în apropiere de Râmnicu Vâlcea. La Podul Jiu, populaţia (printre
care Ecaterina Teodoroiu) a reuşit chiar să oprească coloana germană, până
acestora le-au sosit întăriri. Situaţia nu s-a repetat şi în Muntenia unde
oraşele, inclusiv Bucureştiul, au fost cedate fără luptă.
Înainte de reforma administrativă din 1950, când au fost desfiinţate judeţele,
Oltenia era subdivizată în judeţele Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Dolj şi Romanaţi.
În 1938, regele Carol al II-lea introduce, prin decret, organizarea
administrativă bazată pe ţinuturi. Pe teritoriul Olteniei a fost alcătuit
Ţinutul Jiu (numit uneori şi
Ţinutul Olt), care cuprindea, pe lângă cele
5 judeţe olteneşti şi judeţul Olt.
În perioada 1950-1952, pe teritoriul Olteniei au existat regiunile Gorj, Dolj,
Vâlcea (aceasta cuprindea şi comune situate la răsărit de Olt care au fost
desprinde din vechiul judeţ Argeş). Piatra Olt aparţinea regiunii Argeş, iar
comuna Islaz a fost ataşată regiunii Teleorman.
În perioada 1952-1968 cea mai mare parte a teritoriului Olteniei (84,25%)
este alcătuită din Regiunea Oltenia (numită până în 1960:
Regiunea Craiova).
Nord-estul Olteniei a făcut parte din Regiunea Argeş (numită până în 1960:
Regiunea Piteşti). Comuna Islaz a făcut parte din Regiunea Bucureşti.
Actuala organizare administrativă a spaţiului oltenesc datează din 1968.
Acest articol conţine materiale din
Wikipedia
sub licenţă gratuită GNU.
